Cuvinte: Andrea Dimofte
Fotografii: Lucía Blasco
Noiembrie 2025
Într-o epocă a producției în masă și a comodităților digitale, mulți dintre noi par să fi uitat cum e să lucrăm cu mâinile. Dispariția treptată a meșteșugurilor nu este doar o pierdere practică—este una emoțională. A lucra cu mâinile ne ancorează în prezent, ne conectează cu lumea din jur și ne oferă o expresie tangibilă a creativității și a îndemânării. Terapie? Absolut. Ne aduce o concentrare liniștită și intenționată, care ne liniștește mintea și ne umple de un sentiment de împlinire și mândrie. Meșteșugurile protejează, de asemenea, tradițiile vechi și păstrează identitățile culturale. Atunci când un meșteșug dispare, pierdem nu doar un obiect, ci și povestea pe care o poartă. Iar uitând aceste meșteșuguri, riscăm să uităm și o parte din ceea ce ne face umani.
Dar în Maramureș, ritmul vieții a fost modelat de secole întregi de tradiție—iar mulți oameni încă lucrează cu mâinile. Maramureșul este cunoscut pentru patrimoniul său cultural profund, pentru artele sale distinctive, arhitectură și meșteșuguri. Aici, păstrarea acestor îndeletniciri nu este doar un mod de a menține identitatea locală, ci un act de reverență față de trecut. Artizanii transmit mai departe cunoștințele și tehnicile, iar apoi încă o dată, și încă o dată.
Cu ceva timp în urmă, am avut norocul să vizitez zona și să vorbesc cu câțiva dintre artiștii locali. Am descoperit că, deși turismul a crescut în regiune, mulți localnici continuă să practice meșteșugurile nu doar pentru turiști, ci pentru ei înșiși. De la porțile sculptate în lemn până la faimoasele cruci pictate din Cimitirul Vesel, Maramureșul este un muzeu viu. Istoria trăiește aici prin mâinile celor care continuă să-i cinstească tradițiile.
Porțile din lemn: Sculptarea unei moșteniri
Arta sculpturii în lemn este una dintre cele mai emblematice tradiții ale Maramureșului, iar porțile maramureșene au devenit simboluri atât ale patrimoniului cultural, cât și ale arhitecturii rurale specifice zonei. Aceste porți împodobesc intrările gospodăriilor și ale curților, fiind decorate cu motive geometrice elaborate, flori stilizate și simboluri provenite din tradiții străvechi.
Natura simbolică a porții nu poate fi subestimată. De secole, porțile au servit drept barieră de protecție—nu doar împotriva intemperiilor, ci și împotriva amenințărilor spirituale. Modelele sculptate sunt încărcate de sens, reflectând valorile, credințele și statutul social al familiei. Unele motive sunt menite să alunge spiritele rele, altele reprezintă ciclul vieții, fertilitatea sau unitatea familiei.
Ioan Petric, un tâmplar din satul Breb, este unul dintre meșteșugarii care continuă această tradiție. Deși a început să sculpteze în mod serios în urmă cu mai puțin de 10 ani, Ioan lucrează cu mâinile încă din copilărie. În atelierul lui l-am întâlnit și pe Adrian Vlașin, un tânăr din sat, care învăța meseria sub îndrumarea lui Ioan. Împreună sculptau un gard de stejar—materialul preferat de Ioan pentru durabilitatea și rezistența lui. Stejarul este, până la urmă, lemnul tradițional al sculpturilor maramureșene.
„Sculptez mult la garduri, la porți tradiționale maramureșene și la rame foto”, explică Ioan. Poarta rămâne cea mai emblematică lucrare, iar realizarea uneia poate dura de la două săptămâni la trei luni, în funcție de dimensiune și complexitate. Deși îi place să creeze aceste piese, Ioan recunoaște că uneori se mai satură de ele. „Trebuie să admit, m-am cam plictisit de sculptat porți”, spune râzând. „Dar asta e o parte din ceea ce sunt plătit să fac.”
Lucrările lui Ioan sunt apreciate de „iubitorii de artă tradițională”—oameni care prețuiesc obiectele realizate manual, cu valoare culturală. Unde ajung? În zonă, la București și chiar și în străinătate. „Ei știu că lucrurile astea au valoare”, spune el.
Deși mândru de sculpturile tradiționale, Ioan este pasionat și de lucrările care exprimă reflecțiile sale personale—sculpturi pe care le face din plăcere. Una dintre piesele care m-au atras cel mai mult a fost „Omul Nemulțumit”, un personaj așezat pe o nucă—simbol al bogăției—cu brațele ridicate într-un gest de nemulțumire. „În loc să fie fericit cu ce are sub el, omul vrea mai mult”, spune Ioan, explicând că piesa reprezintă nemulțumirea pe care o vede în lumea de azi. Când l-am întrebat de ce nu creează mai multe lucrări de acest fel, mi-a spus că acelea sunt doar pentru el—doar pentru a fi expuse, niciodată vândute.
Cimitirul Vesel: Cruci pictate și povești personale
O altă trăsătură emblematică a Maramureșului este Cimitirul Vesel din Săpânța, un loc unic în lume, unde mormintele sunt marcate de cruci din lemn viu colorate. Aceste cruci nu sunt doar un mod de a-i comemora pe cei plecați, ci și o celebrare a vieții lor, fiecare având un portret al persoanei și un vers care surprinde un moment, o trăire sau o esență a vieții sale.
Cimitirul este numit „vesel” datorită felului colorat și uneori plin de umor în care sunt spuse poveștile celor răposați. Dar, deși multe versuri au ton jucăuș, altele vorbesc despre greutăți și pierderi, dezvăluind întreg spectrul experiențelor umane.
Acolo am întâlnit-o pe Anuța Stan, care își ajuta soțul, pe Ghiorge, în munca migăloasă de a picta crucile. „Crucile sunt vesele, ca și oamenii care le fac”, spune ea. În timp ce Ghiorge realizează structura din lemn, Anuța este cea care le pictează—a învățat meșteșugul „din mers”, cum spune ea. Cruciile sunt o afacere de familie, iar fiul lor îi ajută la recondiționare, asigurându-se că rămân vii și colorate pentru viitor.
Versurile de pe cruci spun povești. Deși unii oameni își aleg portretul și textul înainte să moară, Anuța spune că, de multe ori, familia rămasă în viață este cea care decide. Un vers pe care mi l-a citit spunea povestea unei vieți marcate de greutăți:
„M-a lăsat mama orfan
Și nu m-a băgat nimeni în seamă.
Toată viața am muncit
Ca satul meu să fie mândru de mine.”
Nu toate versurile sunt vesele. Unele vorbesc despre sacrificii, vise neîmplinite și dureri adânci. Totuși, culorile și imaginile transformă aceste istorii în amintiri vii și durabile.
Olaritul: Re-crearea esenței satului
În orașul Baia Sprie, Daniel Leș continuă un alt meșteșug tradițional: olaritul. „Încerc să recreez esența satului în care am crescut”, spune Daniel. Se inspiră din copilăria petrecută în satul Tulgheș, la 30 km de Baia Sprie, și încearcă să redea oamenii și animalele care au făcut parte din viața lui rurală. Ca mulți meșteșugari din Maramureș, Daniel a învățat de la tatăl său și transmite acum meșteșugul propriului fiu.
Ceramica lui Daniel reflectă viețile păstorilor, fermierilor și îngrijitorilor de bivoli din comunitatea lui. „Vreau să arăt oamenii cu care am crescut—de la cioban la omul care are grijă de bivoli”, spune el. Fiecare obiect surprinde un moment din viața satului: de la bolurile simple folosite zi de zi până la sculpturile mai elaborate ce surprind spiritul comunității.
Am avut ocazia să descopăr munca lui Daniel chiar la pensiunea lui, un loc cald și primitor unde oferă câteva camere pentru cei care vor să exploreze zona. Casa lui nu este doar un loc de cazare, ci și un spațiu în care tradiția olaritului este foarte vie. L-am privit stând la roată, modelând cu mâinile o bucată de lut care prindea formă sub degete. Roata se învârtea, lutul se ridica, fiecare mișcare era sigură și atentă. O demonstrație că, prin câteva gesturi, un material brut poate deveni ceva durabil și plin de sens. Daniel oferă și cursuri celor interesați să învețe, așa că, dacă treci prin zonă, să nu uiți să-l saluți!
În Maramureș, meșteșugurile nu sunt doar despre a crea obiecte frumoase—sunt despre a păstra un mod de viață, o legătură cu pământul și o istorie culturală împărtășită. Fie că sculptează porți în lemn, pictează cruci sau modelează vase din lut, artizanii acestei regiuni duc mai departe tradițiile familiilor lor. Prin munca lor, poveștile trecutului rămân vii pentru generațiile viitoare, împărtășind nu doar priceperea lor, ci și dragostea pentru cultură. Mâinile care sculptează lemnul, care pictează crucile și modelează lutul sunt păstrătorii istoriei vii a Maramureșului.
